Uniform

O umbra in intuneric. O tacere intr-o liniste de mormant. O picatura de alb pe zapada neatinsa. O picatura de apa intr-un ocean nesfarsit. Un graunte de nisip intr-un desert. O absenta intr-un cimitir.
Sunt o scanteie ratacita intr-o vatra aprinsa. Ard pentru o secunda apoi ma cufund in cenusa, gri si anonim. Poate in acea secunda a existentei cineva a aruncat o privire catre focul din care m-am nascut si in care m-am rotit, insa a vazut flacarile, nu si pe mine, o scanteie intre alte cateva sute. A admirat caldura si stralucirea si a strambat din nas la imperfectiunea focului care a lasat sa scape niste scantei rebele. Bine ca scanteile s-au stins repede, ingrosand stratul de lemn trecut in nefiinta, gri si matasos, purtand efemer caldura focului in care s-au nascut si in care au murit, amintire sortita a se dizolva in oceanul de intamplari cotidiene.
Pentru a ma pierde in multime abordez masca veseliei si ma rog ca ea sa nu crape. Uneori, cand simt ca vrea sa alunece, ma retrag intr-un colt si ma rog sa nu observe nimeni ca am disparut. Ruga inutila, deoarece pentgru a ti se remarca absenta este necesar mai intai sa ti se remarce prezenta. Si ma supar pe mine insumi si ma injur ca ma las antrenat in vartejuri in care nu ma regasesc. Si vreau sa ies, insa mi se face frica ca cineva din jurul meu sa nu considere ca pe un afront personal faptul ca plec. Si vreau sa le spun ca nu, nu am nimic cu careva anume dar ca efortul de a reprezenta ceva este prea mult pentru mine. Nu mai am energie, nu mai am speranta. Am obosit sa ma prefac, am obosit sa sper ca odata intrat intr-un grup voi putea iesi din umbra. Si vreau sa ma rup de mediocritatea mascata de prietenii fara consistenta si de conversatii fara obiect si sa ma intorc in intunericul in care sper sa ma regasesc. Si sper ca acolo, in uniformitate, sa ma simt acasa. Un graunte de nisip in desert, un strop de apa intr-un ocean, o respiratie in vant.

Elegie

Te uita cum ning frunze!

Se desprind de trunchiurile care le-au hranit, rotindu-se in vartejuri jeluitoare, se aduna in stoluri si apoi se separa sub atingerea rece a vantului, pentru a se asterne cu regret pe strada intunecata si uda. 

Fiecare frunza imi poarta pe ea cate un gand, cate un vis, cate o speranta. Le-am scris pe fiecare pe vremea cand erau doar muguri pe ram, potential al unui viitor nestiut, intangibil, pur si catifelat. Le-am inserat in nervurile fine, inca indecise daca vor deveni petale diafane si vremelnice sau frunze menite sa hraneasca trunchiul cu speranta unor vremuri viitoare.

Si ele au crescut, s-au intarit, si ideile de pe ele au evoluat, pornind de la un concept neclar si ajungand la fraze mature. Iar acum, sub realitatea vantului de toamna, se desprind si se lasa spre asfalt in dansuri nostalgice, mancate de timp si sfaramate de sete. Se lasa tacut, cu sentimentul neimplinirii, sub picioarele nepasatoare ale trecatorilor zgribuliti. Se descompun tacut, nestiute, nerostite, aruncate langa rigola, amestecate alaturi de surate de-ale lor, ganduri ale altora asemeni mie. Se spala de ganduri, se spala de sperante si mor sub tanguiala aspra a vantului, lasandu-ma fara visuri, fara teluri, fara vlaga

1,2,3

Nu știu alții cum sunt, dar eu mă simt mereu separat în trei. Aș putea să îi spun Sfânta Treime, triunghiul nu mereu amoros dintre minte, inimă și suflet. Să vă explic:
În timp ce inima mă împinge să trăiesc, sa fac ce aș vrea, intervine mintea care îmi atrage atenția că nu e momentul, că am o vârstă, că am obligații. Apare și sufletul care șoptește timid că și-ar dori și el să simtă fiorul bucuriei, însă mintea se pune de-a curmezișul.
Alteori, dacă mintea spune că vrea ceva, în anevoiosul drum al materializării dorinței intervine inima care se implică și găsește soluții cât mai aproape de firea mea. Doar că atunci apare sufletul care vine și critică tot ceea ce se abate de la principiile mele. Care principii n-or fi ele multe, însă știu să iasă la suprafață tocmai în cele mai nepotrivite momente și să strice toată distracția!
Cel mai greu îmi e când sufletul ar vrea ceva ce nu știe nici el. Și simte amărâtul o dorință atât de ascunsă că nici el nu o poate transpune în cuvinte și îi dă ghes inimii să ceară ceva intangibil și suferă de un dor impalpabil. Și mintea se irită și ea de atâta confuzie și uite-așa în mine apare o ditamai hărmălaia de nu mai poate omul dormi de griji pe care nu le poate numi.
Poate că ăsta e destinul omului, să nu poată fi liniștit decât în foarte rare momente, în care și inima și minte și sufletul să cadă la pace. În acele momente eu nu pot ajunge decât dacă îmi accept simultan trecutul și prezentul, pierderile și câștigurile, viața și efemeritatea. În acele momente nu mai simt nevoia de măști, de glume care să ascundă ceea ce simt, de siguranță. În acele momente nu mai vreau să mă adaptez ci las viața să treacă prin mine acceptând - de fapt nu, nu acceptând ci acumulând - ceea ce trăiesc. Normal, această stare presupune ca să las în urmă țeluri și planuri și să fiu un fel de burete prin care clipele trec ca printr-un filtru în care se descarcă de sens și emoție și se aliniază într-un trecut cristalin.
Dar mereu am fost bun la teorie în timp ce m-am luptat cu corijența la proba practică. Așadar, acceptându-mă așa cum sunt, pot spune că liniștea interioară este o stare pe care o ating doar tangențial, în momente rare și pe termen scurt. Iar a-ți face un țel din a atinge această liniște este exact contrazicerea noțiunii de mai sus. Uneori aș vrea ca măcar inima și sufletul să fuzioneze, să am doar două voci de ascultat, însă mă liniștesc știind că fără această segregare nu aș mai fi eu.
Acum mintea îmi spune că e timpul să mă întorc la cifre și lucruri pragmatice, așa că vă parăsesc :)

Cafea

As vrea să fiu o boabă de cafea.
Să mă nasc pe ramurile unui arbore admirând văi adânci și dealuri verzi, să adulmec mirosul suav al bananierilor și să mă încălzesc sub soarele tropical. Să las ploaia să mă scalde în picături mari, cristaline și zgomotoase și să absorb amintirile lor și poveștile despre lumi îndepărtate și vesele. Vreau sa absorb cu foame fiecare foton care mă atinge și să transform aceasta baie de lumină în aromă și culoare. Să mă las admirată de fermieri în timp ce mă transform dintr-o bobiță anostă într-un fruct frumos, să visez la tango-uri indecente sau cumbia senzuale și să roșesc treptat până ce fermierul va decide că am ajuns la maturitate. Să fiu culeasă cu grijă de mâini aspre și apoi lăsată să mă alint în soare până cămașa roșie și cărnoasă mi se va usca în timp ce mă las mângâiată de vântul fierbinte. Apoi să ne adunăm, eu și alte milioane de surate ale mele, și să călătorim zeci de mii de kilometri către zări imposibil de imaginat.
Să fiu apoi așezată pe un pat cald care să mă ajute să îmi concentrez aroma, să devin un nestemat ce așteaptă să fie descoperit din punga sigilată cu grijă. Apoi, sub mișcarea amețitoare a râșniței, să mă transform într-o pulbere fină, fragmente de melancolie și soare, de dragoste și dor, de miros pământ reavăn și frunze strivite. Să mă las apoi scăldată în apa fierbinte și să las să se insinueze din mine visul și iubirea, pasiunea și energia adunate. Să eliberez în licoarea întunecată toate speranțele și toată senzualitatea adunate din lume și să mă las sărutată de buzele tremurânde ale unei femei frumoase ce zâmbește enigmatic pe deasupra ceștii. Și să o port cu gândul departe, pe plaiurile pe care am luat viață și să o fac să viseze la atingeri delicate și la melodii de dor.

Cantec de întoarcere acasa

Astăzi sunt un fir de nisip. Lenevesc pe plajă sub razele soarelui și mă fălesc cu sclipiri furișe. Mă alint sub adierea vântului, încălzindu-mă și adunând lumina pe care apoi o concentrez într-o singură rază. Plictisit apoi de nemișcare mă las ridicat de o pală de vânt și mă înalț deasupra miliardelor de confrați asemeni mie, admirând tiparele desenate de aer și apă. Apoi mă las ușor pe o petală galbenă mai strălucitoare decât soarele îndepărtat și îmi fac loc spre căușul înmiresmat. Din neatenție alunec într-un con de umbră apărat de vânt și orice aș face nu reușesc să mă ridic. Mi-am pierdut strălucirea și mi-e dor de căldura soarelui și dormitez îmbătat de parfumul florii, înfășurat în umbră ca într-un cocon catifelat.Visez departe, albastru și căldură și cântec de val.
Deodată piciorușul catifelat al unei albine mă agață și mă văd purtat prin aer cu o viteză cu care nu sunt familiar. Văd câmpuri cu iarbă verde și flori multicolore ale căror strălucire o invidiez. Apoi albina mă poartă către marea cea familiară. Mă scutur de pe albină și mă las să plutesc spre brațele mării, savurând șocul atingerii apei reci de fațetele mele încălzite. Bucuria plutirii mă face să sclipesc în timp ce mă las atras înspre covorul format de miliarde de copii inexacte ale mele, fiecare dintre ele cântând câte o notă dintr-un cântec discret, adormitor, evocând vremuri străvechi. Mă simt întors acasă și mă alătur lor, fredonând despre soare și vânt și pajiști înverzite pătate cu flori multicolore.

Zbor

Plutesc pe un ocean de iarba, privesc un ocean de stele, miros un ocean de arome, ascult un ocean de sunete, ma pierd intr-un ocean de ganduri.

As sta asa, in nemiscare, pana ce iarba si-ar recuceri spatiul pe care i l-am invadat, pana ce mirosul meu ar fi mirosul ierbii, pana ce sunetul respiratiei mele s-ar pierde in fosnetul ierbii.

Alung gandurile si raman asa, in nemiscare, ca un aparat fotografic deschis la infinit, inregistrand pe acelasi cadru iar si iar, pana ce totul va deveni alb si pur. As vrea ca ceea ce vad, miros, aud, simt, sa imi purifice sufletul. Si asa, purificat, sa pot privi in jur si sa accept senin tot ceea ce ma inconjoara, fara a mai judeca, fara a mai masura.

As vrea sa las ploaia sa treaca peste mine si prin mine, sa ii incredintez gandurile mele iar ea sa mi le duca departe, intre gheturi albastre si lacuri verzi, in pesteri ancestrale si pe varfuri innourate de munti, apoi sa le adune in nori de ploaie de vara si sa mi le returneze atat de bogate de experiente incat sa imi simt sufletul plin si usor deopotriva.

As vrea ca un soim sa imi ia inima si sa o poarte sus, in tariile unui cer albastru intens, sa ii arate campii si paduri, ape repezi si delte lenese, apoi sa o poarte in zbor razant printre multimi de oameni veseli si turme de caprioare speriate. Apoi sa o duca la mare si sa o arunce in valuri iar ea sa pluteasca pana spre un tarm cu plaje de nisip negru unde sa o gaseasca un pescar batran si intelept. Acesta sa o deschida si sa gaseasca in ea un ravas pe care sa scrie "Lume, de iubesc!"

4. Satul

În șfârșit Bo ajunse în dreptul gardului primei case. Gard tradițional, din bolovani de râu prinși cu mortar într-o rețea complexă, mare consumatoare de timp dar în același timp de un mare efect în lumea modernă care ne înconjoară. “Festina lente” gândi Bo. Și totuși era ceva nedeslușit care îi alerta simțurile. Se uita în jur și nu reușea să deslușească sursa acelui sentiment de neliniște care începuse să îl roadă. Pașii îi deveniră din ce în ce mai mici, în timp ce privirile încercau să găsească un pericol necunoscut. Se uită mai cu atenție și observă că gardul pe lângă care trecea era din loc in loc spart de trecerea vremii și că purta semne dureroase de neîngrijire. “Lucrurile s-au mai schimbat in 30 de ani” își spuse “Pe vremea mea orășelul strălucea de curățenie, fiind model de așezare tradițională”. Și imediat îl pufni râsul la gândul că nici nu se trezise bine din somnul criogenic și începuse să vorbească de “vremea lui”.

Tot mergând pe drumul care ducea spre centrul satului, Bo remarcă starea proprietăților  printre care trecea. Toate erau tăcute, mohorâte, prost sau deloc întreținute, plângând după o vopsea care nu mai venea. Ceea ce ar fi trebuit sa fie curți largi, pe care și le amintea pline de flori și legume ordonate soldățește printre alei de iarbă tunsă scurt, era acum o îngrămădire de ierburi sălbatice crescute de-a valma, dintre care se ițeau copaci crescuți aiurea. Putea distinge pâlcuri de vișini crescuți în neorânduială alături de arbori sălbatici, meri piperniciți ieșind dintre corcoduși stufoși nuci care crescuseră fără măsură și ucideau lent dar implacabil toată vegetația care avea neinspirația să își caute șansa la viață lângă ei. Totul crescut haotic, de parcă omul renunțase să mai lupte împotriva naturii și o lăsase să aplice legea celui mai puternic. Îl uimi și îndrăzneala animalelor sălbatice, care uneori îi treceau calea fără să se grăbească și fără să se teamă, de parca era în vigoare un pact de neagresiune între om și sălbăticiuni, pact care, din câte își aminte el din “vremurile de demult”, nu depășise niciodată stadiul de declarații și adunări de fonduri risipite apoi fără justificare.

Nu se auzea niciun sunet care să trădeze civilizația. Nu se auzeau nici motoare, nici muzică. Deși părăsise pădurea de aproape 20 de minute, zgomotele care îl înconjurau păreau a fi aceleași, de parcă și-ar fi continuat drumul alături de el.

Merse pe drumul părăginit, descumpănit de atmosfera sumbră, până ajunse în centrul satului. Totul era părăsit, acoperit de mușchi și iederă crescută direct din betonul crăpat. Era evident că întreaga localitate fusese părăsită. Lipsea orice semn care să îi sugereze măcar că sătucul ar mai fi locuit. Se strecură șovăielnic în clădirea primăriei, și ea aflată într-un stadiu jalnic de degradare. Totuși clădirea, pe care el își amintea că o văzuse cu o zi înainte de criogenare, era o construcție solidă. Se orientă în holul întunecat, apooi, neștiind de unde s-o apuce, se îndreptă spre biroul primarului. Ușa era, ca mai toate ușile văzute în drumul său, deschisă și atârnând într-o singura balama. O atinse și aceasta se prăbuși de parcă ceea ce așteptase atâta amar de vreme era atingerea sa. Pătrunse în biroul altădată destul de impunător și fu izbit de mirosul de stătut, amestecat cu miros de umezeală și de animal. Peste tot domnea același praf gros, ceea ce îi sugeră ca orice animal ar fi viețuit în clădire părăsise de multă vreme camerele respective. Începu să caute ceva care să îi spună ce s-a întâmplat. În sfârșit, găsi pe un colț al biroului care domina încăperea o agendă care, deși acoperită și ea de praf, părea că ar fi fost pusă mai de curând. Încercă să o deschidă, dar se convinse că și aceasta era destul de degradată. Dacă nu era atent risca să transforme totul în bucățele de hartie sfărîmicioasă, așa că o luă cu grijă pentru a încerca să o citească în lumina de afară.

Era clar că nu mai exista nimeni care să îl poată ajuta în sat. El era mult prea slăbit și prea flămând pentru a mai insista în căutări, așa că părăsi centrul satului în căutare de mâncare. Folosi o bucată de fier gros, atacat doar superficial de rugină, pentru a dezgropa câțiva tuberculi de cartof ce insistau să crească într-o grădină scăldată de soare. Scotoci prin casele alăturate și găsi o farfurie de porțelan și un cuțit nu foarte afectat de rugină. Folosi apa care din fericire se mai încăpățâna să curgă dintre ruinele fântâniii arteziene din piața centrală ca să îi spele și, în lipsa unei surse de foc îi felie cât de subțire putu și îi lăsă sa se usuce în soare. Între timp culese cîteva vișine destul de necoapte, pe care le mâncă pe nerăsuflate. Erau acre și fade, însă i-au dat puterea necesară pentru a-și continua căutările. Scotoci în continuare prin cladirile învecinate, din ce în ce mai febril, în căutare de obiecte care să îl ajute să treacă peste noaptea care se anunța rece. Găsi o pereche de ochelari cu dioptrii destul de puternice, așa că adună câteva crenguțe și concentrând lumina destul de puternică a soarelui reuși să facă un foc. În timp ce ronțăia feliile de cartof uscate arucă tuberculii pe care îi mai avea direct în jăratecul produs. Reuși astfel să își amăgească foamea.

Cu foamea astâmpărata, Bo putu să se gândească la următoarele acțiuni pe care trebuia să le facă. Întâi de toate trebuia să își amenajeze un adăpost. Cea mai logică optiune era clădirea primăriei, așa că încercă să găsească cel mai ferit colț, unde îngrămădi tot mobilierul care nu fusese distrus de trecerea timpului pentru a-și încropi un pat. Din fericire găsi mai multe scaune de plastic, nepăsătoare la intemperiile prin care trecuseră. Sfășie tapiseria câtorva uși pentru a improviza o pătură. Căută un recipient suficient de rezistent la căldură pentru a putea muta focul înauntru. Chiar dacă imediat ce a reușit să aducă jăratecul camera s-a umplut de fum iute, privi acest lucru ca pe o victorie. Amenajă o vatră și hrăni focul cu mai multe crengi relativ uscate, astfel încât în curând reuși să alunge umezeala din încăpere.