Zbor

Plutesc pe un ocean de iarba, privesc un ocean de stele, miros un ocean de arome, ascult un ocean de sunete, ma pierd intr-un ocean de ganduri.

As sta asa, in nemiscare, pana ce iarba si-ar recuceri spatiul pe care i l-am invadat, pana ce mirosul meu ar fi mirosul ierbii, pana ce sunetul respiratiei mele s-ar pierde in fosnetul ierbii.

Alung gandurile si raman asa, in nemiscare, ca un aparat fotografic deschis la infinit, inregistrand pe acelasi cadru iar si iar, pana ce totul va deveni alb si pur. As vrea ca ceea ce vad, miros, aud, simt, sa imi purifice sufletul. Si asa, purificat, sa pot privi in jur si sa accept senin tot ceea ce ma inconjoara, fara a mai judeca, fara a mai masura.

As vrea sa las ploaia sa treaca peste mine si prin mine, sa ii incredintez gandurile mele iar ea sa mi le duca departe, intre gheturi albastre si lacuri verzi, in pesteri ancestrale si pe varfuri innourate de munti, apoi sa le adune in nori de ploaie de vara si sa mi le returneze atat de bogate de experiente incat sa imi simt sufletul plin si usor deopotriva.

As vrea ca un soim sa imi ia inima si sa o poarte sus, in tariile unui cer albastru intens, sa ii arate campii si paduri, ape repezi si delte lenese, apoi sa o poarte in zbor razant printre multimi de oameni veseli si turme de caprioare speriate. Apoi sa o duca la mare si sa o arunce in valuri iar ea sa pluteasca pana spre un tarm cu plaje de nisip negru unde sa o gaseasca un pescar batran si intelept. Acesta sa o deschida si sa gaseasca in ea un ravas pe care sa scrie "Lume, de iubesc!"

4. Satul

În șfârșit Bo ajunse în dreptul gardului primei case. Gard tradițional, din bolovani de râu prinși cu mortar într-o rețea complexă, mare consumatoare de timp dar în același timp de un mare efect în lumea modernă care ne înconjoară. “Festina lente” gândi Bo. Și totuși era ceva nedeslușit care îi alerta simțurile. Se uita în jur și nu reușea să deslușească sursa acelui sentiment de neliniște care începuse să îl roadă. Pașii îi deveniră din ce în ce mai mici, în timp ce privirile încercau să găsească un pericol necunoscut. Se uită mai cu atenție și observă că gardul pe lângă care trecea era din loc in loc spart de trecerea vremii și că purta semne dureroase de neîngrijire. “Lucrurile s-au mai schimbat in 30 de ani” își spuse “Pe vremea mea orășelul strălucea de curățenie, fiind model de așezare tradițională”. Și imediat îl pufni râsul la gândul că nici nu se trezise bine din somnul criogenic și începuse să vorbească de “vremea lui”.

Tot mergând pe drumul care ducea spre centrul satului, Bo remarcă starea proprietăților  printre care trecea. Toate erau tăcute, mohorâte, prost sau deloc întreținute, plângând după o vopsea care nu mai venea. Ceea ce ar fi trebuit sa fie curți largi, pe care și le amintea pline de flori și legume ordonate soldățește printre alei de iarbă tunsă scurt, era acum o îngrămădire de ierburi sălbatice crescute de-a valma, dintre care se ițeau copaci crescuți aiurea. Putea distinge pâlcuri de vișini crescuți în neorânduială alături de arbori sălbatici, meri piperniciți ieșind dintre corcoduși stufoși nuci care crescuseră fără măsură și ucideau lent dar implacabil toată vegetația care avea neinspirația să își caute șansa la viață lângă ei. Totul crescut haotic, de parcă omul renunțase să mai lupte împotriva naturii și o lăsase să aplice legea celui mai puternic. Îl uimi și îndrăzneala animalelor sălbatice, care uneori îi treceau calea fără să se grăbească și fără să se teamă, de parca era în vigoare un pact de neagresiune între om și sălbăticiuni, pact care, din câte își aminte el din “vremurile de demult”, nu depășise niciodată stadiul de declarații și adunări de fonduri risipite apoi fără justificare.

Nu se auzea niciun sunet care să trădeze civilizația. Nu se auzeau nici motoare, nici muzică. Deși părăsise pădurea de aproape 20 de minute, zgomotele care îl înconjurau păreau a fi aceleași, de parcă și-ar fi continuat drumul alături de el.

Merse pe drumul părăginit, descumpănit de atmosfera sumbră, până ajunse în centrul satului. Totul era părăsit, acoperit de mușchi și iederă crescută direct din betonul crăpat. Era evident că întreaga localitate fusese părăsită. Lipsea orice semn care să îi sugereze măcar că sătucul ar mai fi locuit. Se strecură șovăielnic în clădirea primăriei, și ea aflată într-un stadiu jalnic de degradare. Totuși clădirea, pe care el își amintea că o văzuse cu o zi înainte de criogenare, era o construcție solidă. Se orientă în holul întunecat, apooi, neștiind de unde s-o apuce, se îndreptă spre biroul primarului. Ușa era, ca mai toate ușile văzute în drumul său, deschisă și atârnând într-o singura balama. O atinse și aceasta se prăbuși de parcă ceea ce așteptase atâta amar de vreme era atingerea sa. Pătrunse în biroul altădată destul de impunător și fu izbit de mirosul de stătut, amestecat cu miros de umezeală și de animal. Peste tot domnea același praf gros, ceea ce îi sugeră ca orice animal ar fi viețuit în clădire părăsise de multă vreme camerele respective. Începu să caute ceva care să îi spună ce s-a întâmplat. În sfârșit, găsi pe un colț al biroului care domina încăperea o agendă care, deși acoperită și ea de praf, părea că ar fi fost pusă mai de curând. Încercă să o deschidă, dar se convinse că și aceasta era destul de degradată. Dacă nu era atent risca să transforme totul în bucățele de hartie sfărîmicioasă, așa că o luă cu grijă pentru a încerca să o citească în lumina de afară.

Era clar că nu mai exista nimeni care să îl poată ajuta în sat. El era mult prea slăbit și prea flămând pentru a mai insista în căutări, așa că părăsi centrul satului în căutare de mâncare. Folosi o bucată de fier gros, atacat doar superficial de rugină, pentru a dezgropa câțiva tuberculi de cartof ce insistau să crească într-o grădină scăldată de soare. Scotoci prin casele alăturate și găsi o farfurie de porțelan și un cuțit nu foarte afectat de rugină. Folosi apa care din fericire se mai încăpățâna să curgă dintre ruinele fântâniii arteziene din piața centrală ca să îi spele și, în lipsa unei surse de foc îi felie cât de subțire putu și îi lăsă sa se usuce în soare. Între timp culese cîteva vișine destul de necoapte, pe care le mâncă pe nerăsuflate. Erau acre și fade, însă i-au dat puterea necesară pentru a-și continua căutările. Scotoci în continuare prin cladirile învecinate, din ce în ce mai febril, în căutare de obiecte care să îl ajute să treacă peste noaptea care se anunța rece. Găsi o pereche de ochelari cu dioptrii destul de puternice, așa că adună câteva crenguțe și concentrând lumina destul de puternică a soarelui reuși să facă un foc. În timp ce ronțăia feliile de cartof uscate arucă tuberculii pe care îi mai avea direct în jăratecul produs. Reuși astfel să își amăgească foamea.

Cu foamea astâmpărata, Bo putu să se gândească la următoarele acțiuni pe care trebuia să le facă. Întâi de toate trebuia să își amenajeze un adăpost. Cea mai logică optiune era clădirea primăriei, așa că încercă să găsească cel mai ferit colț, unde îngrămădi tot mobilierul care nu fusese distrus de trecerea timpului pentru a-și încropi un pat. Din fericire găsi mai multe scaune de plastic, nepăsătoare la intemperiile prin care trecuseră. Sfășie tapiseria câtorva uși pentru a improviza o pătură. Căută un recipient suficient de rezistent la căldură pentru a putea muta focul înauntru. Chiar dacă imediat ce a reușit să aducă jăratecul camera s-a umplut de fum iute, privi acest lucru ca pe o victorie. Amenajă o vatră și hrăni focul cu mai multe crengi relativ uscate, astfel încât în curând reuși să alunge umezeala din încăpere.