1,2,3

Nu știu alții cum sunt, dar eu mă simt mereu separat în trei. Aș putea să îi spun Sfânta Treime, triunghiul nu mereu amoros dintre minte, inimă și suflet. Să vă explic:
În timp ce inima mă împinge să trăiesc, sa fac ce aș vrea, intervine mintea care îmi atrage atenția că nu e momentul, că am o vârstă, că am obligații. Apare și sufletul care șoptește timid că și-ar dori și el să simtă fiorul bucuriei, însă mintea se pune de-a curmezișul.
Alteori, dacă mintea spune că vrea ceva, în anevoiosul drum al materializării dorinței intervine inima care se implică și găsește soluții cât mai aproape de firea mea. Doar că atunci apare sufletul care vine și critică tot ceea ce se abate de la principiile mele. Care principii n-or fi ele multe, însă știu să iasă la suprafață tocmai în cele mai nepotrivite momente și să strice toată distracția!
Cel mai greu îmi e când sufletul ar vrea ceva ce nu știe nici el. Și simte amărâtul o dorință atât de ascunsă că nici el nu o poate transpune în cuvinte și îi dă ghes inimii să ceară ceva intangibil și suferă de un dor impalpabil. Și mintea se irită și ea de atâta confuzie și uite-așa în mine apare o ditamai hărmălaia de nu mai poate omul dormi de griji pe care nu le poate numi.
Poate că ăsta e destinul omului, să nu poată fi liniștit decât în foarte rare momente, în care și inima și minte și sufletul să cadă la pace. În acele momente eu nu pot ajunge decât dacă îmi accept simultan trecutul și prezentul, pierderile și câștigurile, viața și efemeritatea. În acele momente nu mai simt nevoia de măști, de glume care să ascundă ceea ce simt, de siguranță. În acele momente nu mai vreau să mă adaptez ci las viața să treacă prin mine acceptând - de fapt nu, nu acceptând ci acumulând - ceea ce trăiesc. Normal, această stare presupune ca să las în urmă țeluri și planuri și să fiu un fel de burete prin care clipele trec ca printr-un filtru în care se descarcă de sens și emoție și se aliniază într-un trecut cristalin.
Dar mereu am fost bun la teorie în timp ce m-am luptat cu corijența la proba practică. Așadar, acceptându-mă așa cum sunt, pot spune că liniștea interioară este o stare pe care o ating doar tangențial, în momente rare și pe termen scurt. Iar a-ți face un țel din a atinge această liniște este exact contrazicerea noțiunii de mai sus. Uneori aș vrea ca măcar inima și sufletul să fuzioneze, să am doar două voci de ascultat, însă mă liniștesc știind că fără această segregare nu aș mai fi eu.
Acum mintea îmi spune că e timpul să mă întorc la cifre și lucruri pragmatice, așa că vă parăsesc :)