Uniform

O umbra in intuneric. O tacere intr-o liniste de mormant. O picatura de alb pe zapada neatinsa. O picatura de apa intr-un ocean nesfarsit. Un graunte de nisip intr-un desert. O absenta intr-un cimitir.
Sunt o scanteie ratacita intr-o vatra aprinsa. Ard pentru o secunda apoi ma cufund in cenusa, gri si anonim. Poate in acea secunda a existentei cineva a aruncat o privire catre focul din care m-am nascut si in care m-am rotit, insa a vazut flacarile, nu si pe mine, o scanteie intre alte cateva sute. A admirat caldura si stralucirea si a strambat din nas la imperfectiunea focului care a lasat sa scape niste scantei rebele. Bine ca scanteile s-au stins repede, ingrosand stratul de lemn trecut in nefiinta, gri si matasos, purtand efemer caldura focului in care s-au nascut si in care au murit, amintire sortita a se dizolva in oceanul de intamplari cotidiene.
Pentru a ma pierde in multime abordez masca veseliei si ma rog ca ea sa nu crape. Uneori, cand simt ca vrea sa alunece, ma retrag intr-un colt si ma rog sa nu observe nimeni ca am disparut. Ruga inutila, deoarece pentgru a ti se remarca absenta este necesar mai intai sa ti se remarce prezenta. Si ma supar pe mine insumi si ma injur ca ma las antrenat in vartejuri in care nu ma regasesc. Si vreau sa ies, insa mi se face frica ca cineva din jurul meu sa nu considere ca pe un afront personal faptul ca plec. Si vreau sa le spun ca nu, nu am nimic cu careva anume dar ca efortul de a reprezenta ceva este prea mult pentru mine. Nu mai am energie, nu mai am speranta. Am obosit sa ma prefac, am obosit sa sper ca odata intrat intr-un grup voi putea iesi din umbra. Si vreau sa ma rup de mediocritatea mascata de prietenii fara consistenta si de conversatii fara obiect si sa ma intorc in intunericul in care sper sa ma regasesc. Si sper ca acolo, in uniformitate, sa ma simt acasa. Un graunte de nisip in desert, un strop de apa intr-un ocean, o respiratie in vant.