Zbor

Plutesc pe un ocean de iarba, privesc un ocean de stele, miros un ocean de arome, ascult un ocean de sunete, ma pierd intr-un ocean de ganduri.

As sta asa, in nemiscare, pana ce iarba si-ar recuceri spatiul pe care i l-am invadat, pana ce mirosul meu ar fi mirosul ierbii, pana ce sunetul respiratiei mele s-ar pierde in fosnetul ierbii.

Alung gandurile si raman asa, in nemiscare, ca un aparat fotografic deschis la infinit, inregistrand pe acelasi cadru iar si iar, pana ce totul va deveni alb si pur. As vrea ca ceea ce vad, miros, aud, simt, sa imi purifice sufletul. Si asa, purificat, sa pot privi in jur si sa accept senin tot ceea ce ma inconjoara, fara a mai judeca, fara a mai masura.

As vrea sa las ploaia sa treaca peste mine si prin mine, sa ii incredintez gandurile mele iar ea sa mi le duca departe, intre gheturi albastre si lacuri verzi, in pesteri ancestrale si pe varfuri innourate de munti, apoi sa le adune in nori de ploaie de vara si sa mi le returneze atat de bogate de experiente incat sa imi simt sufletul plin si usor deopotriva.

As vrea ca un soim sa imi ia inima si sa o poarte sus, in tariile unui cer albastru intens, sa ii arate campii si paduri, ape repezi si delte lenese, apoi sa o poarte in zbor razant printre multimi de oameni veseli si turme de caprioare speriate. Apoi sa o duca la mare si sa o arunce in valuri iar ea sa pluteasca pana spre un tarm cu plaje de nisip negru unde sa o gaseasca un pescar batran si intelept. Acesta sa o deschida si sa gaseasca in ea un ravas pe care sa scrie "Lume, de iubesc!"

4. Satul

În șfârșit Bo ajunse în dreptul gardului primei case. Gard tradițional, din bolovani de râu prinși cu mortar într-o rețea complexă, mare consumatoare de timp dar în același timp de un mare efect în lumea modernă care ne înconjoară. “Festina lente” gândi Bo. Și totuși era ceva nedeslușit care îi alerta simțurile. Se uita în jur și nu reușea să deslușească sursa acelui sentiment de neliniște care începuse să îl roadă. Pașii îi deveniră din ce în ce mai mici, în timp ce privirile încercau să găsească un pericol necunoscut. Se uită mai cu atenție și observă că gardul pe lângă care trecea era din loc in loc spart de trecerea vremii și că purta semne dureroase de neîngrijire. “Lucrurile s-au mai schimbat in 30 de ani” își spuse “Pe vremea mea orășelul strălucea de curățenie, fiind model de așezare tradițională”. Și imediat îl pufni râsul la gândul că nici nu se trezise bine din somnul criogenic și începuse să vorbească de “vremea lui”.

Tot mergând pe drumul care ducea spre centrul satului, Bo remarcă starea proprietăților  printre care trecea. Toate erau tăcute, mohorâte, prost sau deloc întreținute, plângând după o vopsea care nu mai venea. Ceea ce ar fi trebuit sa fie curți largi, pe care și le amintea pline de flori și legume ordonate soldățește printre alei de iarbă tunsă scurt, era acum o îngrămădire de ierburi sălbatice crescute de-a valma, dintre care se ițeau copaci crescuți aiurea. Putea distinge pâlcuri de vișini crescuți în neorânduială alături de arbori sălbatici, meri piperniciți ieșind dintre corcoduși stufoși nuci care crescuseră fără măsură și ucideau lent dar implacabil toată vegetația care avea neinspirația să își caute șansa la viață lângă ei. Totul crescut haotic, de parcă omul renunțase să mai lupte împotriva naturii și o lăsase să aplice legea celui mai puternic. Îl uimi și îndrăzneala animalelor sălbatice, care uneori îi treceau calea fără să se grăbească și fără să se teamă, de parca era în vigoare un pact de neagresiune între om și sălbăticiuni, pact care, din câte își aminte el din “vremurile de demult”, nu depășise niciodată stadiul de declarații și adunări de fonduri risipite apoi fără justificare.

Nu se auzea niciun sunet care să trădeze civilizația. Nu se auzeau nici motoare, nici muzică. Deși părăsise pădurea de aproape 20 de minute, zgomotele care îl înconjurau păreau a fi aceleași, de parcă și-ar fi continuat drumul alături de el.

Merse pe drumul părăginit, descumpănit de atmosfera sumbră, până ajunse în centrul satului. Totul era părăsit, acoperit de mușchi și iederă crescută direct din betonul crăpat. Era evident că întreaga localitate fusese părăsită. Lipsea orice semn care să îi sugereze măcar că sătucul ar mai fi locuit. Se strecură șovăielnic în clădirea primăriei, și ea aflată într-un stadiu jalnic de degradare. Totuși clădirea, pe care el își amintea că o văzuse cu o zi înainte de criogenare, era o construcție solidă. Se orientă în holul întunecat, apooi, neștiind de unde s-o apuce, se îndreptă spre biroul primarului. Ușa era, ca mai toate ușile văzute în drumul său, deschisă și atârnând într-o singura balama. O atinse și aceasta se prăbuși de parcă ceea ce așteptase atâta amar de vreme era atingerea sa. Pătrunse în biroul altădată destul de impunător și fu izbit de mirosul de stătut, amestecat cu miros de umezeală și de animal. Peste tot domnea același praf gros, ceea ce îi sugeră ca orice animal ar fi viețuit în clădire părăsise de multă vreme camerele respective. Începu să caute ceva care să îi spună ce s-a întâmplat. În sfârșit, găsi pe un colț al biroului care domina încăperea o agendă care, deși acoperită și ea de praf, părea că ar fi fost pusă mai de curând. Încercă să o deschidă, dar se convinse că și aceasta era destul de degradată. Dacă nu era atent risca să transforme totul în bucățele de hartie sfărîmicioasă, așa că o luă cu grijă pentru a încerca să o citească în lumina de afară.

Era clar că nu mai exista nimeni care să îl poată ajuta în sat. El era mult prea slăbit și prea flămând pentru a mai insista în căutări, așa că părăsi centrul satului în căutare de mâncare. Folosi o bucată de fier gros, atacat doar superficial de rugină, pentru a dezgropa câțiva tuberculi de cartof ce insistau să crească într-o grădină scăldată de soare. Scotoci prin casele alăturate și găsi o farfurie de porțelan și un cuțit nu foarte afectat de rugină. Folosi apa care din fericire se mai încăpățâna să curgă dintre ruinele fântâniii arteziene din piața centrală ca să îi spele și, în lipsa unei surse de foc îi felie cât de subțire putu și îi lăsă sa se usuce în soare. Între timp culese cîteva vișine destul de necoapte, pe care le mâncă pe nerăsuflate. Erau acre și fade, însă i-au dat puterea necesară pentru a-și continua căutările. Scotoci în continuare prin cladirile învecinate, din ce în ce mai febril, în căutare de obiecte care să îl ajute să treacă peste noaptea care se anunța rece. Găsi o pereche de ochelari cu dioptrii destul de puternice, așa că adună câteva crenguțe și concentrând lumina destul de puternică a soarelui reuși să facă un foc. În timp ce ronțăia feliile de cartof uscate arucă tuberculii pe care îi mai avea direct în jăratecul produs. Reuși astfel să își amăgească foamea.

Cu foamea astâmpărata, Bo putu să se gândească la următoarele acțiuni pe care trebuia să le facă. Întâi de toate trebuia să își amenajeze un adăpost. Cea mai logică optiune era clădirea primăriei, așa că încercă să găsească cel mai ferit colț, unde îngrămădi tot mobilierul care nu fusese distrus de trecerea timpului pentru a-și încropi un pat. Din fericire găsi mai multe scaune de plastic, nepăsătoare la intemperiile prin care trecuseră. Sfășie tapiseria câtorva uși pentru a improviza o pătură. Căută un recipient suficient de rezistent la căldură pentru a putea muta focul înauntru. Chiar dacă imediat ce a reușit să aducă jăratecul camera s-a umplut de fum iute, privi acest lucru ca pe o victorie. Amenajă o vatră și hrăni focul cu mai multe crengi relativ uscate, astfel încât în curând reuși să alunge umezeala din încăpere.   

3. Amintiri

Mergând pe drumul către prima locuință a sătucului, Bo se gândea la prima întâlnire cu Institutul și cu oamenii de acolo. Totul pornise de la un banal studiu privind mecanismele de protecție împotriva înghețului la unii batracieni. Bo era responsabil cu clasificarea și studiul comportamental al subiecților testați, așa că nu avea prea mult de lucru. Își pierdea vremea făcând glume cu asistenții de laborator sau bând frappe-uri la cafeneanua din lobby. Și totuși  pe Sonia o cunoscuse "în exercițiul funcțiunii". O surprinsese într-o seară, după ce terminaseră de dezghețat un lot nou de broaște. El rămăsese în laborator pentru a preleva probe biologice și pentru a le analiza.. Ea venise din laboratorul în care lucra, deoarece îi era milă de "bietele broscuțe" și dorea să se asigure că erau OK. Manevrând lamelele de sticlă, Bo o liniștise spunând că ei nu făceau decât să reproducă în laborator un fenomen natural. Ea era specializată în fizică și, spre deosebire de el care vedea în animale întâi partea științifică și abia apoi frumusețea animalului, era mai atrasă de latura gingașă a animalelor de laborator. La început chiar o suspectase ca e partizan al celor care militează împotriva experiențelor de laborator pe animale.
Apoi au abandonat discuțiile pe teme mai mult sau mai puțin profesionale și au ajuns să discute despre pasiuni. Nici aici nu se potriveau, el fiind atras de activităși solitare iar ea fiind, ca și când ar fi vrut să le facă în ciudă amatorilor de clasificări, o dependentă adrenalină. Făcea alpinism, era pasionată de ciclism și mergea împreună cu băieții din institut la meciurile de fotbal. Atunci a concluzionat ca e o persoană interesantă, cu care poti ieși la o cafea. Pe atunci tocmai se implicase într-una din multele lui relații pasagere, așa că nu dăduse prea multă importanță respectivei seri. Se despărțiseră amici, însă la puțin timp după aceasta el a plecat într-o expediție și totul a fost lăsat deoparte.
Apoi a venit partea a doua a proiectului de cercetare: aplicarea studiilor făcute pe broaște asupra unor mamifere. Acum miza crescuse, așa că și el avea mai mult de lucru. Iar relația de prietenie cu  Sonia a avut de suferit, deoarece au aparut eșecurile inerente unei cercetări. A reușit să o mai liniștească povestindu-i despre importanța unor descoperiri utilizabile în materie de criogenie. O vreme au avut o relație tensionată, însă Sonia s-a mai domolit cand a văzut că Bo face tot posibilul ca fiecare animal să fie chinuit cât mai puțin și doar daca era strict necesar. Bo își amintea amuzat și oarecum nostalgic de momentele acelea în care inventa tot felul de metode de a reduce numărul de experimente doar pentru a-i face pe plac Soniei.
În fine, până la urmă au terminat cu experimentele pe animale. Rezultatele spectaculoase obținute au fost comparate cu rezultatele privind clonarea. Prin urmare pasul următor, criogenizatea omului, era firesc. Doar că toți se temeau de momentul delicat al alegerii primului subiect uman. Au fost propuse soluții diverse, precum criogenizarea unui condamnat pe viață, însă nu s-au găsit voluntari (ca să nu mai spunem că mulți comparau situația cu cea dintr-un film mai vechi, în care criminalul se trezește într-o lume în care cea mai gravă infracțiune era să scapi o înjurătură și reușește să întoarca lumea cu fundu-n sus). Prin urmare au renunțat la ideea asta iar cercetarea a intrat în impas. Coincidență, în aceeași perioadă se afla în impas și relația sa cu Sonia - pentru că într-un final ajunseseră să aibe o relație. Așa că Bo, plictisit și ușor deprimat, a început să se gândească la motivele pentru care cineva ar accepta să fie "pus la frigider" pe o perioadă lungă de timp. Multe dintre motive țineau chiar de rezultatele lor preliminare, deci nu prea puteau fi folosite ca argumente solide cât timp nu fuseseră testate pe om. Așa că, tot gândindu-se, a ajuns să se convingă singur! Știa că e o nebunie (de altfel când i-a pomenit de intenția sa lui Martin primul impuls al acestuia a fost să îl trimită la cel mai bun psihiatru din zonă), însă era o nebunie logică. A doua zi și-a "depus candidatura". Imediat s-a răspândit vorba prin întregul institut, iar după o oră Sonia se ruga de el să renunțe. A refuzat-o, enumerând toate motivele pe care le găsise și până la urmă ea a înțeles ca era o hotărâre deja luată.
Următoarele săptămâni le-a petrecut mai mult prin spitale decât prin institut, fiind testat pentru tot felul de afecțiuni despre care nici nu știa că există. Când toată lumea a fost mulțumită de rezultate s-a stabilit data experimentului.
Ce a urmat a rămas neclar pentru Bo. A fost o nebunie care a inclus ace, fire, senzori, măsurători, analize și câte și mai câte. Când a ajuns la momentul final, adică a putut să se așeze în Oul Criogenic, a răsuflat ușurat.

2. Ratacit in timp

Daca drumul spre intrarea in complex i se paruse lung, cel de intoarcere a durat o eternitate. Deja inghetat, pe intuneric, fara repere concrete, Bo reusi sa gaseasca totusi in camera echipamentului criogenic gratie luminitelor palide ale echipamentului pe care il parasise cu ceva mai mult de o ora in urma. I se parea ironic faptul ca cel mai bun adapost impotriva frigului era chiar “Oul Criogenic” (denumirea adoptata de intregul institut), insa aceasta era realitatea. Lipsit de imbracaminte, flamand si insetat, trebuia sa astepte dimineata in ceea ce i-a fost locuinta rece timp de 30 de ani. Pana atunci nu avea altceva mai bun de facut decat sa faca presupuneri cu privire la cele intamplate in cei 30 de ani – daca atatia trecusera – si motivele pentru care cladirea Institutului de Studii Criogenice, altatada imaginea intruchipata a modernismului, devenise o ruina.

            Bo era o persoana practica. De cand terminase facultatea se aventurase in diverse expeditii de studii, plimbandu-se prin locuri necunoscute pentru majoritatea oamenilor. Invatase sa supravietuiasca alaturi de triburi uitate de lume, se plimbase printre gheturile celor doi poli, cautase viata pe crestele muntilor si in pesteri adanci. Era obisnuit sa nu se sperie de necunoscut si sa caute solutii pentru probleme aparent fara iesire. Rar isi iesea din fire, insa de data asta era speriat. Se asteptase ca la incheierea ciclului criogenic sa fie intampinat de oameni noi, de echipamente necunoscute lui, sa fie testat in toate felurile. Insa testul acesta era ceva la care nu se asteptase, i se parea cinic sa fie lasat sa se descurce de unul singur dupa ce se oferise stiintei cand acceptase sa fie primul cobai uman pentru echipamentul criogenic care ar fi urmat sa fie folosit pentru viitoarele zboruri spatiale. Bine, nu fusese un sinucigas, lucrase in echipa care pusese la punct toate detaliile, studiase mecanismele de hibernare ale broastelor, participase la testele pe animale, insa amploarea testului final si consecintele ‘inghetarii” pe termen lung ii speriasera pe cei mai multi dintre cei care lucrasera la proiect. Oricum, niciunul dintre cei cu care lucrase nu s-ar fi incumetat sa se ofere pentru test. Chiar si perspectiva de a lucra cu puscariasi li se paruse imorala. Plus ca niciunul dintre ei nu era incantat de a trimite in viitor o persoana care isi ispasea pacate pe care chiar si societatea actuala le condamna. Asa ca Bo se oferise voluntar, mai mult tentat de ideea de a vedea cu ochii sai viitorul decat de perspectiva de a fi primul om criogenat. Bine, primul om cu sperante reale de a reveni la viata dupa o criogenare, pentru ca in diferite colturi ale lumii erau depozite pline de sarcofage criogenice gazduind pentru o suta de ani disperati aflati in asteptarea leacurilor pentru bolile momentan incurabile de care sufereau, disperati mai interesati de sansa de a trai decat de sansele – minime – ca tehnologiile primitive folosite sa le pastreze trupurile in bune conditii pe termene atat de lungi.

            “Oare ce s-a intamplat cu institutul? Ce i-a determinat pe cercetatori sa ma abandoneze aici? In mod sigur nu m-au uitat – Oul Criogenic, dincolo de faptul ca era mandria intregului institut, era o instalatie care ocupa trei Sali de laborator, nu o coada de mop pe care o poti uita dupa usa!”.

Oricum, momentan Bo avea alte prioritati. “Mi-e frig, mi-e sete, mi-e foame. Acestea sunt, in ordine, prioritatile mele. Apoi ma voi indrepta spre orasul apropiat ca sa aflu ce s-a intamplat cu institutul si ca sa ii anunt ca am revenit intre cei vii”.

Astfel isi petrecu Bo ceea ce estima el a fi 6-7 ore, alternand amintirile cu planurile de viitor. Somn nu ii era – ar fi fost si penibil ca primul gand al unei persoane care a dormit 30 de ani sa fie “hai sa mai trag un pui de somn”! – asa ca intreaga noapte trecu extrem de greu peste bietul abandonat. Cand estima ca s-a facut dimineata, Bo se decise sa porneasca in expeditie pentru rezolvarea primelor doua probleme de pe lista: frigul si setea. Probabil ca ficatul lui urla deja nemaiavand unde depune toxinele care bantuiau in corpul sau dupa trezire, insa primul pas inainte de criogenare fusese sa eliminine cat mai mult lichid din organism, asa ca acum rinichii lui nu ar fi putut elimina nici macar o picatura de urina. “De semnalat problema asta specialistilor” isi nota in minte Bo. “E necesara o hidratare masiva dupa trezire. Hi hi, sunt un fel de om-instant: doar adaugati apa!” isi spuse incercand sa faca haz de necaz.

Refacu drumul pana la intrarea principala. Desi era la fel de intuneric, acum drumul i se parea cunoscut. Stia deja ca nu sunt obstacole neprevazute pe drum, asa ca mergea mai relaxat. Ajuns sus constata ca intrarea nu purta semnele niciunul cataclism, fiind marcata doar de trecerea vremii si de lipsa de intretinere: praf, rugina, cioburi si tesaturi casante din cauza vremii si intemperiilor care nu au crutat intrarea. Parea un castel abandonat care ii astepta pe stranepotii vechilor proprietari sa dea cu matura, sa inlocuiasca geamurile si mobilierul si sa se mute pentru a reda gloria stramosilor. Bo urca la etajele administrative, unde stia ca are mai multe sanse de a gasi ceea ce ii trebuie decat in laboratoarele anoste. Plus ca acolo era mai multa lumina naturala decat in laboratoare, de parca savantii urau lumina naturala. Cauta prin birourile prafuite, incercand ceva ce ar putea semana cu o imbracaminte. Gasi pana la urma un vestiar al celor de la intretinere, unde in niste dulapuri din fericire descuiate se gaseau cateva salopete si halate. Hainele pareau fragile, aproape sfaramicioase, dar din fericire se pastrasera rezonabil din cauza ca nu fusesera expuse la soare si statusera la loc aerisit. Gasi o salopeta pe masura sa si improviza dintr-un halat o camasa cam lalaie – dar sa apara in orasul vecin imbracat lalai parea o varianta mai buna decat gol si inghetat. Mai puse pe el un halat gros – dupa culoarea mov-indecis probabil ca apartinuse femeilor care faceau curat si se simti daca nu in pas cu moda macar incalzit. Pentru incaltaminte ii fu mai greu sa se descurce, insa pana la urma isi infasura picioarele in ceea ce ii ramasese din halatul transformat in camasa si Apoi porni sa caute apa si mancare – desi avea dubii ca ar gasi ceva. Totusi avu noroc: la nici doua usi mai incolo de vestiarul care ii furnizase tinuta se afla depozitul. Gasi acolo ceva apa imbuteliata, atat bidoane mari pentru dozatoare, cat si sticlute pentru protocol. Fu dezamagit: sticlele de Evian si Perrier aveau dopurile ruginite. Insa bidoanele mari pareau in regula, daca reuseai sa treci de sigiliile de plastic. Se folosi de o surubelnita ca sa desfaca sigiliile si de o sticla de Evian pe post de pahar. Isi potoli cu greu setea, incercand sa se abtina sa bea prea multa apa deodata dupa setea prelungita.

Abia dupa ce se simti cat de cat hidratat se gandi sa citeasca eticheta sticlutei pe care o tinea in mana: “Valabil doi ani de la ambalare”. Citi si data de imbuteliere: “02.12.2054”!. “Adica cu un an si un pic inainte de data la care trebuia sa ma trezesc! Ce s-a intamplat si in ce an ne aflam, ca o sticla de apa de calitate nu are voie sa aibe pete de rugina in perioada de valabilitate, daramite sa fie inutilizabila! Trebuie neaparat sa gasesc raspunsuri! Improviza o sfoara si lega de capetele ei doua sticle de apa pe care se stradui sa le tina in pozitie verticala in lipsa de dopuri de incredere. Cauta in fiecare birou ceva comestibil sau macar reviste sau ziare pentru a afla in ce an se afla. Hartiile de prin birouri – daca nu fusesera imprastiate si distruse de intemperiile care patrunsesera nestingherite prin ferestrele care nu mai aveau geamuri – purtau date diferite, asa ca se stradui sa o gaseasca pe cea mai recenta: 12.05.2055!

-Dumnezeule, ce s-a intamplat aici?! exclama cu voce tare, nepasandu-i ca nu il auzea nimeni. Trebuie neaparat sa obtin raspunsuri!

El ar fi trebuit sa se trezeasca in 2057. Or hartiile de pe birou pareau atat de vechi iar institutul arata atat de paraginit incat sansele ca el sa se fi trezit in deceniul potrivit erau minime! 

            Cu o graba data mai mult de spaima decat de nerabdare, isi stranse mai bine imbracamintea fistichie, isi lua cele doua sticle de apa si iesi din cladirea care pe dinafara arata chiar mai rau decat dinauntru. O lua pe drumul pe care il strabatuse de atatea ori in trecut cu masina, insa acum in parcarea institutului nu se afla decat un morman de fiare macinate de rugina. Parea sa fi fost o masina impozanta acum un numar necunoscut de ani, insa acum arata chiar mai rau decat rablele uitate in desert din filmele americane cu care se delectase in copilarie. Drumul chiar mai rau decat soselele pe care avusese ocazia sa le parcurga prin tarile in curs de dezvoltare. Asfaltul abia se mai ghicea printre gropile si crapaturile drumului, asta unde inca nu fusese acoperit cu totul de vegetatie. De fapt asta remarcase inca de la inceput, dar nu avusese timp sa se gandeasca la constatare: vegetatia era omniprezenta, recucerind incet si sigur spatiul pe care omul i-l rapise in decursul timpului.

            Mersul pe jos prin mijlocul vegetatiei ce parea aproape neatinsa de om il ajuta sa isi adune gandurile. Era clar ca ceva se intamplase si institutul fusese parasit de multa vreme. Estima ca trecusera cel putin 20 de ani de cand cladirea nu mai primise intretinerea de care ar fi avut nevoie. In acelasi timp data de pe documentul gasit ii confirma ca in 2055, adica la mai putin de doi ani de data la care ar fi trebuit sa se trezeasca din staza criogenica, in cladire mai exista lume. Ceva se intamplase. Ceva care facuse ca lumea sa paraseasca relativ brusc cladirea lasandu-l pe el in staza si in acelasi timp sa ii fie prelungita staza – pentru ca era clar ca experimentul decursese fara erori atata timp cat el inca mai era in viata iar echipamentul semnalizase incheierea unui ciclu complet, fara erori. Era clar ca cel putin institutul nu mai avea sursa de curent electric sau de apa, fiind total parasit. Trebuia neaparat sa ajunga in satul invecinat si sa caute explicatia pentru abandonarea unui institut altadata infloritor.

            Drumul era lung, asa ca incet-incet gandurile ii alunecara spre lumea lasata in urma acum nu se stie cat timp. Bo nu fusese o persoana care socializa mai mult decat era strict necesar. Poate ca tocmai din cauza asta se simtea mai atras de expeditiile in salbaticie in cautarea cine stie carei plante necunoscute sau pentru studiul vreunei specii de animal aflate pe cale de disparitie in vreun colt uitat de lume. Nu era adeptul retelelor de socializare atat de populare pe vremea aceea, singurul telefon pe care il acceptase era cel cu conectare prin satelit pe care i-l impusesera cei din institut pe perioadele de deplasare in pustiu (si de care scapa cu infinita usurare imediat ce venea sa dea raportul de activitate). Fara rude apropiate in viata, fara alte averi decat niste actiuni la principalul sponsor (si beneficiar al cercetarilor) al insitutului, se considerase candidatul ideal pentru un experiment in care el era continutul unei imense capsule a timpului. Fusese incantat de ideea de a putea trisa si a-si prelungi viata cu anii de staza pentru a vedea unde va ajunge omenirea. Singurele lui legaturi – palide – cu vremurile pe care decisese sa le lase in urma constau in prietenia veche si durabila cu Martin, coleg de colegiu, bautor de forta si filozof de ocazie (dar si un medic fiziolog excelent) si idila inconstanta si lejera cu Sonia, una din laborantele institutului. Daca prietenia cu Martin era ceva trainic, testat de perioade lungi fara comunicare, confortabila prin faptul ca stii ca exista acolo desi speri ca niciodata sa nu trebuiasca sa o verifici cu adevarat, relatia cu Sonia era punctata de suisuri si coborasuri. Se gandea ca fusesera momente cand doar pasiunea Soniei pentru munca in laborator - pe care el o numea (stiind ca o enerveaza) agorafobie – il impiedicasera sa o ceara de nevasta. Dar fusesera si perioade in care nici macar nu isi vorbisera. Nu isi pretinsesera niciodata exclusivitate iar lui i s-ar fi parut nedrept sa ii pretinda Soniei sa ii fie fidela in perioadele care uneori depaseau jumatate de an in care el se afla plecat pe cine stie ce coclauri.

            “Ce s-o fi intamplat cu Martin?”, se intreba Bo. “O fi acum vreun batranel simpatic care le spune povesti nepoteilor. Mi-ar placea sa il stiu infloritor.” Se gandea in acelasi timp ca nu era moral ca sa apara asa, tanar ca in saptamana demult trecuta in care s-au intalnit pentru un ultim pahar, pentru a vedea cum a trecut vremea peste vechiul lui prieten. “Chiar daca ar fi trecut doar 30 de ani si tot ar avea varsa decenta de 70 de ani! Insa acum, cand nu stiu in ce an ne aflam, probabil ca nici nu ar mai sti cine sunt!”. Cat despre Sonia... era sigur ca la un an dupa inceperea experimentului isi gasise vreun barbat de incredere alaturi de care sa incheie o familie traditionala. “Era prea buna pentru o haimana ca mine!” concluziona el in timp ce incepuse sa intrezareasca capatul paduricii care separa institutul de satuc.

Proiect

Dat fiind ca viata nu e asa cum vrei ci asa cum se nimereste sa fie m-am hotarat sa concretizez o idee care ma framanta de multa vreme: o nuvela/un roman SF creat din idei disparate. Ideea despre ceea ce vreau sa scriu este destul de vaga, insa sper ca hotararea de a finaliza acest proiect sa imi permita sa scriu macar un capitol pe saptamana. As aprecia daca ati lasa comentarii in cazul in care nimeriti accidental pe aici si veti avea rabdarea de a citi ceea ce am scris pana la momentul respectiv. Iar daca nu ati reusit sa cititi mai mult de cateva fraze as aprecia si aceasta forma de critica :). Lectura placuta!

1. Trezirea

              Oare durerea de cap l-a trezit? Oare tiuitul pe care il auzea undeva in mijlocul creierului asemeni unui stilet implantat cu furie? Nu stia raspunsul la aceasta intrebare. De fapt... nu stia mai nimic. Mintea ii era intr-atat de tulbure incat gandurile i se limitasera la necesitatile primare: cine sunt, unde ma aflu. Si nici macar la aceste intrebari nu reusea sa gaseasca raspunsuri. Incepu sa isi faca inventarul: "pot misca degetele de la maini si de la picioare, pot respira nestingherit". Astea erau vestile bune. Vestile proaste erau mult mai multe: ii era imposibil sa deschida ochii (nu, nu erau acoperiti de nimic, doar ca incercarile esuau lamentabil in niste fluturari anemice din pleoape), pozitia in care se afla era extrem de incomoda si ii era extrem de frig. Si desi simtea ca sistemul sau digestiv este gol avea o senzatie de voma atat de puternica de parca s-ar rasuci ceva in el insusi. Simtea nevoia de a se ridica insa trupul sau refuza orice tentativa de miscare. Se forta sa deschida ochii. Intai timid si mai apoi mai hotarat isi dezlipi pleoapele, insa fu dezamagit: era inconjurat de intuneric. Un intuneric rece si - acum simtea - umed, impregnat de un miros gretos, care il inconjura. Incet incepu sa isi revina din amorteala care se impregnase pana in centrul creierului care il durea in continuare. Se simtea claustrat insa nu avea inca puterea de a schimba acest lucru. Incerca sa isi adune gandurile: "Ma numesc Bo Darklin, 39 de ani, biolog, fara familie, fara obligatii, plimbat prin jumatate de lume. Esuat intr-o cutie intunecata datorita prostiei care m-a caracterizat toata viata: mereu sa fiu primul, mereu sa incerc ceea ce altora le da fiori".

               Incepu sa se miste usor in ceea ce incepu sa perceapa ca pe un ou urias. Membrele amortite din cauza pozitiei de fetus in care se afla ii pareau ca de plumb. Reusi totusi sa pipaie marginea oului gigantic care inconjura mulajul catifelat in care se afla si cu o sfortare punctata de tremor reusi sa impinga capacul. Tinea pleoapele intredeschise, anticipand lumina alba si rece din laboratorul in care se aflase atunci cand, in ciuda sfaturilor tuturor conoscutilor din Institutul de Studii Criogenice, a acceptat sa fie primul om plasat in staza criogenica pe o perioada de 30 ani - adica o treime din durata estimata catre cea mai apropiata planeta similara Pamantului descoperita. Constata cu uimire ca lumina orbitoare pe care o astepta intarzia sa apara. Mai mult, linistea din incaperea intunecoasa in care se gasea era ingrijoratoare. Deschise complet ochii si constata cu stupoare ca se afla intr-o incapere complet intunecata, in care singura sursa de lumina venea de la minigeneratorul nuclear care ii alimentase "locuinta": doua led-uri verzi si unul galben care clipea agale, semnalizand incheierea normala a ciclului de criogenare. Simti sub talpile goale un praf fin si gros, ceea ce il sperie de-a dreptul: laboratorul care trebuia sa ii fie locuinta pentru cei 30 de ani era printre cele mai sterile cladiri din lume. Durerea de cap reveni, insa de data aceasta datorita panicii care il cuprinsese. Se simtea prins intr-un experiment sadic in care trezirea din somnul lung si fara vise nu era decat o gluma. Era ca o papusa Matrioska iesind din carcasa de deasupra pentru a gasi o noua inchisoare intunecata. Se ridica sovaitor si incerca sa rememoreze planul camerei. Se indrepta sovaitor spre locul in care isi amintea ca se afla usa. Calca cu bagare de seama, simtind ca pe podea se gaseau obiecte care nu ar fi avut ce cauta acolo, texturi pe care nu le recunostea si pe care nici nu si-ar fi dorit sa le stie. Totusi podeaua rece (infiorator de rece) ii dadea un sentiment de siguranta. Atinse peretele si, tatonand la stanga si la dreapta, gasi usa metalica. Impinse intai incet si fara rezultat, apoi cu toata forta de care se simtea capabil. Usa se deschise cu un scartait de cavou, lasandu-l sa patrunda in ceea ce isi amintea ca era un culoar lung.

            O lua la dreapta, amintindu-si ca intr-acolo se aflau scarile care duceau de la subsolul in care se afla laboratorul spre intrarea somptuoasa a institutului. Drumul spre scarile din capatul culoarului i se paru o vesnicie, insa odata ajuns acolo supliciul presupus de urcarea celor doua etaje intr-un intuneric absolut, pipaind cu piciorul gol fiecare treapta, il facu sa uite dificultatile anterioare. Intr-un final reusi sa ajunga la usa de la ceea ce isi amintea sa reprezinte parterul. Impinse usa masiva cu disperarea celui prins intr-un vapor care se scufunda, ceea ce facu ca usa sa loveasca cu un sunet lugubru peretele. Se astepta ca macar la zgomotul infiorator provocat sa vada cativa oameni iesind din numeroasele birouri administrative care inconjurau intrarea impunatoare, insa si de aceasta data fu dezamagit. Nimeni nu aparu, iar frigul il inconjura din toate partile, amintindu-i ca in afara de tesatura subtire care ii acoperea soldurile nu mai avea nimic pe el. Si aici era intuneric, totusi lungul drum prin bezna din subsol ii permise sa distinga acum realitatea cruda: somptuoasa galerie de la intrare era acum o ruina prin care vantul taios batea rece si incarcat de miasme de mlastina. Se apropie de portile de intrare, unde ar fi trebuit sa fie ferestre mari din sticla groasa. Trebui sa se opreasca la 10 metri de peretele exterior deoarece simti cu piciorul ceva ce nu putea fi decat un ciob de sticla groasa. Fu nevoit sa recunoasca ceea ce intuise inca de la inceput, insa refuzase sa accepte: era singur in cladirea care altadata gazduia sute de oameni si care acum era in paragina.