2. Ratacit in timp

Daca drumul spre intrarea in complex i se paruse lung, cel de intoarcere a durat o eternitate. Deja inghetat, pe intuneric, fara repere concrete, Bo reusi sa gaseasca totusi in camera echipamentului criogenic gratie luminitelor palide ale echipamentului pe care il parasise cu ceva mai mult de o ora in urma. I se parea ironic faptul ca cel mai bun adapost impotriva frigului era chiar “Oul Criogenic” (denumirea adoptata de intregul institut), insa aceasta era realitatea. Lipsit de imbracaminte, flamand si insetat, trebuia sa astepte dimineata in ceea ce i-a fost locuinta rece timp de 30 de ani. Pana atunci nu avea altceva mai bun de facut decat sa faca presupuneri cu privire la cele intamplate in cei 30 de ani – daca atatia trecusera – si motivele pentru care cladirea Institutului de Studii Criogenice, altatada imaginea intruchipata a modernismului, devenise o ruina.

            Bo era o persoana practica. De cand terminase facultatea se aventurase in diverse expeditii de studii, plimbandu-se prin locuri necunoscute pentru majoritatea oamenilor. Invatase sa supravietuiasca alaturi de triburi uitate de lume, se plimbase printre gheturile celor doi poli, cautase viata pe crestele muntilor si in pesteri adanci. Era obisnuit sa nu se sperie de necunoscut si sa caute solutii pentru probleme aparent fara iesire. Rar isi iesea din fire, insa de data asta era speriat. Se asteptase ca la incheierea ciclului criogenic sa fie intampinat de oameni noi, de echipamente necunoscute lui, sa fie testat in toate felurile. Insa testul acesta era ceva la care nu se asteptase, i se parea cinic sa fie lasat sa se descurce de unul singur dupa ce se oferise stiintei cand acceptase sa fie primul cobai uman pentru echipamentul criogenic care ar fi urmat sa fie folosit pentru viitoarele zboruri spatiale. Bine, nu fusese un sinucigas, lucrase in echipa care pusese la punct toate detaliile, studiase mecanismele de hibernare ale broastelor, participase la testele pe animale, insa amploarea testului final si consecintele ‘inghetarii” pe termen lung ii speriasera pe cei mai multi dintre cei care lucrasera la proiect. Oricum, niciunul dintre cei cu care lucrase nu s-ar fi incumetat sa se ofere pentru test. Chiar si perspectiva de a lucra cu puscariasi li se paruse imorala. Plus ca niciunul dintre ei nu era incantat de a trimite in viitor o persoana care isi ispasea pacate pe care chiar si societatea actuala le condamna. Asa ca Bo se oferise voluntar, mai mult tentat de ideea de a vedea cu ochii sai viitorul decat de perspectiva de a fi primul om criogenat. Bine, primul om cu sperante reale de a reveni la viata dupa o criogenare, pentru ca in diferite colturi ale lumii erau depozite pline de sarcofage criogenice gazduind pentru o suta de ani disperati aflati in asteptarea leacurilor pentru bolile momentan incurabile de care sufereau, disperati mai interesati de sansa de a trai decat de sansele – minime – ca tehnologiile primitive folosite sa le pastreze trupurile in bune conditii pe termene atat de lungi.

            “Oare ce s-a intamplat cu institutul? Ce i-a determinat pe cercetatori sa ma abandoneze aici? In mod sigur nu m-au uitat – Oul Criogenic, dincolo de faptul ca era mandria intregului institut, era o instalatie care ocupa trei Sali de laborator, nu o coada de mop pe care o poti uita dupa usa!”.

Oricum, momentan Bo avea alte prioritati. “Mi-e frig, mi-e sete, mi-e foame. Acestea sunt, in ordine, prioritatile mele. Apoi ma voi indrepta spre orasul apropiat ca sa aflu ce s-a intamplat cu institutul si ca sa ii anunt ca am revenit intre cei vii”.

Astfel isi petrecu Bo ceea ce estima el a fi 6-7 ore, alternand amintirile cu planurile de viitor. Somn nu ii era – ar fi fost si penibil ca primul gand al unei persoane care a dormit 30 de ani sa fie “hai sa mai trag un pui de somn”! – asa ca intreaga noapte trecu extrem de greu peste bietul abandonat. Cand estima ca s-a facut dimineata, Bo se decise sa porneasca in expeditie pentru rezolvarea primelor doua probleme de pe lista: frigul si setea. Probabil ca ficatul lui urla deja nemaiavand unde depune toxinele care bantuiau in corpul sau dupa trezire, insa primul pas inainte de criogenare fusese sa eliminine cat mai mult lichid din organism, asa ca acum rinichii lui nu ar fi putut elimina nici macar o picatura de urina. “De semnalat problema asta specialistilor” isi nota in minte Bo. “E necesara o hidratare masiva dupa trezire. Hi hi, sunt un fel de om-instant: doar adaugati apa!” isi spuse incercand sa faca haz de necaz.

Refacu drumul pana la intrarea principala. Desi era la fel de intuneric, acum drumul i se parea cunoscut. Stia deja ca nu sunt obstacole neprevazute pe drum, asa ca mergea mai relaxat. Ajuns sus constata ca intrarea nu purta semnele niciunul cataclism, fiind marcata doar de trecerea vremii si de lipsa de intretinere: praf, rugina, cioburi si tesaturi casante din cauza vremii si intemperiilor care nu au crutat intrarea. Parea un castel abandonat care ii astepta pe stranepotii vechilor proprietari sa dea cu matura, sa inlocuiasca geamurile si mobilierul si sa se mute pentru a reda gloria stramosilor. Bo urca la etajele administrative, unde stia ca are mai multe sanse de a gasi ceea ce ii trebuie decat in laboratoarele anoste. Plus ca acolo era mai multa lumina naturala decat in laboratoare, de parca savantii urau lumina naturala. Cauta prin birourile prafuite, incercand ceva ce ar putea semana cu o imbracaminte. Gasi pana la urma un vestiar al celor de la intretinere, unde in niste dulapuri din fericire descuiate se gaseau cateva salopete si halate. Hainele pareau fragile, aproape sfaramicioase, dar din fericire se pastrasera rezonabil din cauza ca nu fusesera expuse la soare si statusera la loc aerisit. Gasi o salopeta pe masura sa si improviza dintr-un halat o camasa cam lalaie – dar sa apara in orasul vecin imbracat lalai parea o varianta mai buna decat gol si inghetat. Mai puse pe el un halat gros – dupa culoarea mov-indecis probabil ca apartinuse femeilor care faceau curat si se simti daca nu in pas cu moda macar incalzit. Pentru incaltaminte ii fu mai greu sa se descurce, insa pana la urma isi infasura picioarele in ceea ce ii ramasese din halatul transformat in camasa si Apoi porni sa caute apa si mancare – desi avea dubii ca ar gasi ceva. Totusi avu noroc: la nici doua usi mai incolo de vestiarul care ii furnizase tinuta se afla depozitul. Gasi acolo ceva apa imbuteliata, atat bidoane mari pentru dozatoare, cat si sticlute pentru protocol. Fu dezamagit: sticlele de Evian si Perrier aveau dopurile ruginite. Insa bidoanele mari pareau in regula, daca reuseai sa treci de sigiliile de plastic. Se folosi de o surubelnita ca sa desfaca sigiliile si de o sticla de Evian pe post de pahar. Isi potoli cu greu setea, incercand sa se abtina sa bea prea multa apa deodata dupa setea prelungita.

Abia dupa ce se simti cat de cat hidratat se gandi sa citeasca eticheta sticlutei pe care o tinea in mana: “Valabil doi ani de la ambalare”. Citi si data de imbuteliere: “02.12.2054”!. “Adica cu un an si un pic inainte de data la care trebuia sa ma trezesc! Ce s-a intamplat si in ce an ne aflam, ca o sticla de apa de calitate nu are voie sa aibe pete de rugina in perioada de valabilitate, daramite sa fie inutilizabila! Trebuie neaparat sa gasesc raspunsuri! Improviza o sfoara si lega de capetele ei doua sticle de apa pe care se stradui sa le tina in pozitie verticala in lipsa de dopuri de incredere. Cauta in fiecare birou ceva comestibil sau macar reviste sau ziare pentru a afla in ce an se afla. Hartiile de prin birouri – daca nu fusesera imprastiate si distruse de intemperiile care patrunsesera nestingherite prin ferestrele care nu mai aveau geamuri – purtau date diferite, asa ca se stradui sa o gaseasca pe cea mai recenta: 12.05.2055!

-Dumnezeule, ce s-a intamplat aici?! exclama cu voce tare, nepasandu-i ca nu il auzea nimeni. Trebuie neaparat sa obtin raspunsuri!

El ar fi trebuit sa se trezeasca in 2057. Or hartiile de pe birou pareau atat de vechi iar institutul arata atat de paraginit incat sansele ca el sa se fi trezit in deceniul potrivit erau minime! 

            Cu o graba data mai mult de spaima decat de nerabdare, isi stranse mai bine imbracamintea fistichie, isi lua cele doua sticle de apa si iesi din cladirea care pe dinafara arata chiar mai rau decat dinauntru. O lua pe drumul pe care il strabatuse de atatea ori in trecut cu masina, insa acum in parcarea institutului nu se afla decat un morman de fiare macinate de rugina. Parea sa fi fost o masina impozanta acum un numar necunoscut de ani, insa acum arata chiar mai rau decat rablele uitate in desert din filmele americane cu care se delectase in copilarie. Drumul chiar mai rau decat soselele pe care avusese ocazia sa le parcurga prin tarile in curs de dezvoltare. Asfaltul abia se mai ghicea printre gropile si crapaturile drumului, asta unde inca nu fusese acoperit cu totul de vegetatie. De fapt asta remarcase inca de la inceput, dar nu avusese timp sa se gandeasca la constatare: vegetatia era omniprezenta, recucerind incet si sigur spatiul pe care omul i-l rapise in decursul timpului.

            Mersul pe jos prin mijlocul vegetatiei ce parea aproape neatinsa de om il ajuta sa isi adune gandurile. Era clar ca ceva se intamplase si institutul fusese parasit de multa vreme. Estima ca trecusera cel putin 20 de ani de cand cladirea nu mai primise intretinerea de care ar fi avut nevoie. In acelasi timp data de pe documentul gasit ii confirma ca in 2055, adica la mai putin de doi ani de data la care ar fi trebuit sa se trezeasca din staza criogenica, in cladire mai exista lume. Ceva se intamplase. Ceva care facuse ca lumea sa paraseasca relativ brusc cladirea lasandu-l pe el in staza si in acelasi timp sa ii fie prelungita staza – pentru ca era clar ca experimentul decursese fara erori atata timp cat el inca mai era in viata iar echipamentul semnalizase incheierea unui ciclu complet, fara erori. Era clar ca cel putin institutul nu mai avea sursa de curent electric sau de apa, fiind total parasit. Trebuia neaparat sa ajunga in satul invecinat si sa caute explicatia pentru abandonarea unui institut altadata infloritor.

            Drumul era lung, asa ca incet-incet gandurile ii alunecara spre lumea lasata in urma acum nu se stie cat timp. Bo nu fusese o persoana care socializa mai mult decat era strict necesar. Poate ca tocmai din cauza asta se simtea mai atras de expeditiile in salbaticie in cautarea cine stie carei plante necunoscute sau pentru studiul vreunei specii de animal aflate pe cale de disparitie in vreun colt uitat de lume. Nu era adeptul retelelor de socializare atat de populare pe vremea aceea, singurul telefon pe care il acceptase era cel cu conectare prin satelit pe care i-l impusesera cei din institut pe perioadele de deplasare in pustiu (si de care scapa cu infinita usurare imediat ce venea sa dea raportul de activitate). Fara rude apropiate in viata, fara alte averi decat niste actiuni la principalul sponsor (si beneficiar al cercetarilor) al insitutului, se considerase candidatul ideal pentru un experiment in care el era continutul unei imense capsule a timpului. Fusese incantat de ideea de a putea trisa si a-si prelungi viata cu anii de staza pentru a vedea unde va ajunge omenirea. Singurele lui legaturi – palide – cu vremurile pe care decisese sa le lase in urma constau in prietenia veche si durabila cu Martin, coleg de colegiu, bautor de forta si filozof de ocazie (dar si un medic fiziolog excelent) si idila inconstanta si lejera cu Sonia, una din laborantele institutului. Daca prietenia cu Martin era ceva trainic, testat de perioade lungi fara comunicare, confortabila prin faptul ca stii ca exista acolo desi speri ca niciodata sa nu trebuiasca sa o verifici cu adevarat, relatia cu Sonia era punctata de suisuri si coborasuri. Se gandea ca fusesera momente cand doar pasiunea Soniei pentru munca in laborator - pe care el o numea (stiind ca o enerveaza) agorafobie – il impiedicasera sa o ceara de nevasta. Dar fusesera si perioade in care nici macar nu isi vorbisera. Nu isi pretinsesera niciodata exclusivitate iar lui i s-ar fi parut nedrept sa ii pretinda Soniei sa ii fie fidela in perioadele care uneori depaseau jumatate de an in care el se afla plecat pe cine stie ce coclauri.

            “Ce s-o fi intamplat cu Martin?”, se intreba Bo. “O fi acum vreun batranel simpatic care le spune povesti nepoteilor. Mi-ar placea sa il stiu infloritor.” Se gandea in acelasi timp ca nu era moral ca sa apara asa, tanar ca in saptamana demult trecuta in care s-au intalnit pentru un ultim pahar, pentru a vedea cum a trecut vremea peste vechiul lui prieten. “Chiar daca ar fi trecut doar 30 de ani si tot ar avea varsa decenta de 70 de ani! Insa acum, cand nu stiu in ce an ne aflam, probabil ca nici nu ar mai sti cine sunt!”. Cat despre Sonia... era sigur ca la un an dupa inceperea experimentului isi gasise vreun barbat de incredere alaturi de care sa incheie o familie traditionala. “Era prea buna pentru o haimana ca mine!” concluziona el in timp ce incepuse sa intrezareasca capatul paduricii care separa institutul de satuc.