1. Trezirea

              Oare durerea de cap l-a trezit? Oare tiuitul pe care il auzea undeva in mijlocul creierului asemeni unui stilet implantat cu furie? Nu stia raspunsul la aceasta intrebare. De fapt... nu stia mai nimic. Mintea ii era intr-atat de tulbure incat gandurile i se limitasera la necesitatile primare: cine sunt, unde ma aflu. Si nici macar la aceste intrebari nu reusea sa gaseasca raspunsuri. Incepu sa isi faca inventarul: "pot misca degetele de la maini si de la picioare, pot respira nestingherit". Astea erau vestile bune. Vestile proaste erau mult mai multe: ii era imposibil sa deschida ochii (nu, nu erau acoperiti de nimic, doar ca incercarile esuau lamentabil in niste fluturari anemice din pleoape), pozitia in care se afla era extrem de incomoda si ii era extrem de frig. Si desi simtea ca sistemul sau digestiv este gol avea o senzatie de voma atat de puternica de parca s-ar rasuci ceva in el insusi. Simtea nevoia de a se ridica insa trupul sau refuza orice tentativa de miscare. Se forta sa deschida ochii. Intai timid si mai apoi mai hotarat isi dezlipi pleoapele, insa fu dezamagit: era inconjurat de intuneric. Un intuneric rece si - acum simtea - umed, impregnat de un miros gretos, care il inconjura. Incet incepu sa isi revina din amorteala care se impregnase pana in centrul creierului care il durea in continuare. Se simtea claustrat insa nu avea inca puterea de a schimba acest lucru. Incerca sa isi adune gandurile: "Ma numesc Bo Darklin, 39 de ani, biolog, fara familie, fara obligatii, plimbat prin jumatate de lume. Esuat intr-o cutie intunecata datorita prostiei care m-a caracterizat toata viata: mereu sa fiu primul, mereu sa incerc ceea ce altora le da fiori".

               Incepu sa se miste usor in ceea ce incepu sa perceapa ca pe un ou urias. Membrele amortite din cauza pozitiei de fetus in care se afla ii pareau ca de plumb. Reusi totusi sa pipaie marginea oului gigantic care inconjura mulajul catifelat in care se afla si cu o sfortare punctata de tremor reusi sa impinga capacul. Tinea pleoapele intredeschise, anticipand lumina alba si rece din laboratorul in care se aflase atunci cand, in ciuda sfaturilor tuturor conoscutilor din Institutul de Studii Criogenice, a acceptat sa fie primul om plasat in staza criogenica pe o perioada de 30 ani - adica o treime din durata estimata catre cea mai apropiata planeta similara Pamantului descoperita. Constata cu uimire ca lumina orbitoare pe care o astepta intarzia sa apara. Mai mult, linistea din incaperea intunecoasa in care se gasea era ingrijoratoare. Deschise complet ochii si constata cu stupoare ca se afla intr-o incapere complet intunecata, in care singura sursa de lumina venea de la minigeneratorul nuclear care ii alimentase "locuinta": doua led-uri verzi si unul galben care clipea agale, semnalizand incheierea normala a ciclului de criogenare. Simti sub talpile goale un praf fin si gros, ceea ce il sperie de-a dreptul: laboratorul care trebuia sa ii fie locuinta pentru cei 30 de ani era printre cele mai sterile cladiri din lume. Durerea de cap reveni, insa de data aceasta datorita panicii care il cuprinsese. Se simtea prins intr-un experiment sadic in care trezirea din somnul lung si fara vise nu era decat o gluma. Era ca o papusa Matrioska iesind din carcasa de deasupra pentru a gasi o noua inchisoare intunecata. Se ridica sovaitor si incerca sa rememoreze planul camerei. Se indrepta sovaitor spre locul in care isi amintea ca se afla usa. Calca cu bagare de seama, simtind ca pe podea se gaseau obiecte care nu ar fi avut ce cauta acolo, texturi pe care nu le recunostea si pe care nici nu si-ar fi dorit sa le stie. Totusi podeaua rece (infiorator de rece) ii dadea un sentiment de siguranta. Atinse peretele si, tatonand la stanga si la dreapta, gasi usa metalica. Impinse intai incet si fara rezultat, apoi cu toata forta de care se simtea capabil. Usa se deschise cu un scartait de cavou, lasandu-l sa patrunda in ceea ce isi amintea ca era un culoar lung.

            O lua la dreapta, amintindu-si ca intr-acolo se aflau scarile care duceau de la subsolul in care se afla laboratorul spre intrarea somptuoasa a institutului. Drumul spre scarile din capatul culoarului i se paru o vesnicie, insa odata ajuns acolo supliciul presupus de urcarea celor doua etaje intr-un intuneric absolut, pipaind cu piciorul gol fiecare treapta, il facu sa uite dificultatile anterioare. Intr-un final reusi sa ajunga la usa de la ceea ce isi amintea sa reprezinte parterul. Impinse usa masiva cu disperarea celui prins intr-un vapor care se scufunda, ceea ce facu ca usa sa loveasca cu un sunet lugubru peretele. Se astepta ca macar la zgomotul infiorator provocat sa vada cativa oameni iesind din numeroasele birouri administrative care inconjurau intrarea impunatoare, insa si de aceasta data fu dezamagit. Nimeni nu aparu, iar frigul il inconjura din toate partile, amintindu-i ca in afara de tesatura subtire care ii acoperea soldurile nu mai avea nimic pe el. Si aici era intuneric, totusi lungul drum prin bezna din subsol ii permise sa distinga acum realitatea cruda: somptuoasa galerie de la intrare era acum o ruina prin care vantul taios batea rece si incarcat de miasme de mlastina. Se apropie de portile de intrare, unde ar fi trebuit sa fie ferestre mari din sticla groasa. Trebui sa se opreasca la 10 metri de peretele exterior deoarece simti cu piciorul ceva ce nu putea fi decat un ciob de sticla groasa. Fu nevoit sa recunoasca ceea ce intuise inca de la inceput, insa refuzase sa accepte: era singur in cladirea care altadata gazduia sute de oameni si care acum era in paragina.