În șfârșit Bo
ajunse în dreptul gardului primei case. Gard tradițional, din bolovani de râu
prinși cu mortar într-o rețea complexă, mare consumatoare de timp dar în
același timp de un mare efect în lumea modernă care ne înconjoară. “Festina
lente” gândi Bo. Și totuși era ceva
nedeslușit care îi alerta simțurile. Se uita în jur și nu reușea să deslușească
sursa acelui sentiment de neliniște care începuse să îl roadă. Pașii îi
deveniră din ce în ce mai mici, în timp ce privirile încercau să găsească un pericol
necunoscut. Se uită mai cu atenție și observă că gardul pe lângă care trecea
era din loc in loc spart de trecerea vremii și că purta semne dureroase de
neîngrijire. “Lucrurile s-au mai schimbat in 30 de ani” își spuse “Pe vremea mea orășelul strălucea de curățenie, fiind model de
așezare tradițională”. Și imediat îl
pufni râsul la gândul că nici nu se trezise bine din somnul criogenic și
începuse să vorbească de “vremea lui”.
Tot mergând pe
drumul care ducea spre centrul satului, Bo remarcă starea proprietăților printre care trecea. Toate erau tăcute,
mohorâte, prost sau deloc întreținute, plângând după o vopsea care nu mai
venea. Ceea ce ar fi trebuit sa fie curți largi, pe care și le amintea pline de
flori și legume ordonate soldățește printre alei de iarbă tunsă scurt, era acum
o îngrămădire de ierburi sălbatice crescute de-a valma, dintre care se ițeau
copaci crescuți aiurea. Putea distinge pâlcuri de vișini crescuți în
neorânduială alături de arbori sălbatici, meri piperniciți ieșind dintre corcoduși
stufoși nuci care crescuseră fără măsură și ucideau lent dar implacabil toată
vegetația care avea neinspirația să își caute șansa la viață lângă ei. Totul
crescut haotic, de parcă omul renunțase să mai lupte împotriva naturii și o
lăsase să aplice legea celui mai puternic. Îl uimi și îndrăzneala animalelor
sălbatice, care uneori îi treceau calea fără să se grăbească și fără să se
teamă, de parca era în vigoare un pact de neagresiune între om și sălbăticiuni,
pact care, din câte își aminte el din “vremurile de demult”, nu depășise niciodată
stadiul de declarații și adunări de fonduri risipite apoi fără justificare.
Nu se auzea niciun sunet care să trădeze civilizația. Nu se
auzeau nici motoare, nici muzică. Deși părăsise pădurea de aproape 20 de
minute, zgomotele care îl înconjurau păreau a fi aceleași, de parcă și-ar fi
continuat drumul alături de el.
Merse pe drumul părăginit, descumpănit de atmosfera sumbră, până ajunse în centrul satului.
Totul era părăsit, acoperit de mușchi și iederă crescută direct din betonul
crăpat. Era evident că întreaga localitate fusese părăsită. Lipsea orice semn
care să îi sugereze măcar că sătucul ar mai fi locuit. Se strecură șovăielnic
în clădirea primăriei, și ea aflată într-un stadiu jalnic de degradare. Totuși
clădirea, pe care el își amintea că o văzuse cu o zi înainte de criogenare, era
o construcție solidă. Se orientă în holul întunecat, apooi, neștiind de unde
s-o apuce, se îndreptă spre biroul primarului. Ușa era, ca mai toate ușile
văzute în drumul său, deschisă și atârnând într-o singura balama. O atinse și
aceasta se prăbuși de parcă ceea ce așteptase atâta amar de vreme era atingerea
sa. Pătrunse în biroul altădată destul de impunător și fu izbit de mirosul de
stătut, amestecat cu miros de umezeală și de animal. Peste tot domnea același
praf gros, ceea ce îi sugeră ca orice animal ar fi viețuit în clădire părăsise
de multă vreme camerele respective. Începu să caute ceva care să îi spună ce
s-a întâmplat. În sfârșit, găsi pe un colț al biroului care domina încăperea o
agendă care, deși acoperită și ea de praf, părea că ar fi fost pusă mai de
curând. Încercă să o deschidă, dar se convinse că și aceasta era destul de
degradată. Dacă nu era atent risca să transforme totul în bucățele de hartie
sfărîmicioasă, așa că o luă cu grijă pentru a încerca să o citească în lumina
de afară.
Era clar că nu
mai exista nimeni care să îl poată ajuta în sat. El era mult prea slăbit și
prea flămând pentru a mai insista în căutări, așa că părăsi centrul satului în
căutare de mâncare. Folosi o bucată de fier gros, atacat doar superficial de
rugină, pentru a dezgropa câțiva tuberculi de cartof ce insistau să crească
într-o grădină scăldată de soare. Scotoci prin casele alăturate și găsi o
farfurie de porțelan și un cuțit nu foarte afectat de rugină. Folosi apa care
din fericire se mai încăpățâna să curgă dintre ruinele fântâniii arteziene din
piața centrală ca să îi spele și, în lipsa unei surse de foc îi felie cât de
subțire putu și îi lăsă sa se usuce în soare. Între timp culese cîteva vișine
destul de necoapte, pe care le mâncă pe nerăsuflate. Erau acre și fade, însă
i-au dat puterea necesară pentru a-și continua căutările. Scotoci în continuare
prin cladirile învecinate, din ce în ce mai febril, în căutare de obiecte care
să îl ajute să treacă peste noaptea care se anunța rece. Găsi o pereche de
ochelari cu dioptrii destul de puternice, așa că adună câteva crenguțe și
concentrând lumina destul de puternică a soarelui reuși să facă un foc. În timp
ce ronțăia feliile de cartof uscate arucă tuberculii pe care îi mai avea direct
în jăratecul produs. Reuși astfel să își amăgească foamea.
Cu foamea
astâmpărata, Bo putu să se gândească la următoarele acțiuni pe care trebuia să
le facă. Întâi de toate trebuia să își amenajeze un adăpost. Cea mai logică
optiune era clădirea primăriei, așa că încercă să găsească cel mai ferit colț,
unde îngrămădi tot mobilierul care nu fusese distrus de trecerea timpului
pentru a-și încropi un pat. Din fericire găsi mai multe scaune de plastic,
nepăsătoare la intemperiile prin care trecuseră. Sfășie tapiseria câtorva uși
pentru a improviza o pătură. Căută un recipient suficient de rezistent la
căldură pentru a putea muta focul înauntru. Chiar dacă imediat ce a reușit să
aducă jăratecul camera s-a umplut de fum iute, privi acest lucru ca pe o
victorie. Amenajă o vatră și hrăni focul cu mai multe crengi relativ uscate,
astfel încât în curând reuși să alunge umezeala din încăpere.
No comments:
Post a Comment